Frică și lașitate

          „Vă povestesc ca să înțelegeți cât de frică ne era să vorbim și câtă lașitate era din partea celor care aveau funcții de conducere.

            Prin 1984-1985 ocupam o funcție de șef de birou programare și planificare a producției la Fabrica de Sticlă Turda. Un post destul de greu pentru că fabrica avea 5 secții de producție, inclusiv un cuptor-școală. Deci, eu trebuia să cunosc toate capacitățile de producție, productivitatea unui cuptor de topit sticlă, a mașinilor de gravat, a mașinilor de făcut fiole, a mașinilor automate, să țin cont în programare-planificare de reparațiile capitale. Dar asta nu era o problemă pentru că mintea îmi umbla și eram tânără.

            Directorul fabricii, domnul Hâlmă, nu se putea baza pe șeful organizării muncii pentru că bea cam mult, din cauza asta a și murit. Așa m-am trezit că mă trimite la București.  Mi-a zis: Ileană, mergi la București, la centrală, că-i ședință cu directorul general Mocanu! Eu nu am știut ce-i acolo, de ce mă trimite.  Și mă trezesc într-o ședință, eu singura femeie, ceilalți toți bărbați, unii directori de intreprinderi, alții de la organizarea muncii ... În ședință, directorul general Mocanu a ridicat următoarea problemă: trebuie dați afară oameni pentru că se lucrează cu forță de muncă excesivă.

            Eu cunoșteam toate problemele fabricii pentru că eram și secretar al Comitetului Oamenilor Muncii  pe Întreprindere, am fost 6 ani, participam la ședințe operative, deci cunoșteam toate problemele fabricii.

            După ce directorul general a zis ce a zis, ne-a întrebat ce avem de zis. Eu m-am ridicat, așa mai curajoasă, și am zis:

-       Tovarășe director general, este adevărat că se lucrează cu forță de muncă excesivă, dar pe de altă parte vin ordine de la Consiliul local în care ni se spune să nu dăm oameni afară pentru că se creează o problemă socială. Unde-i plasăm?

            După ce s-a terminat ședința m-am trezit înconjurată de toți bărbații aceia care m-au întrebat:

-       De unde ați zis că sunteți, doamnă?

-       Din Turda.

-       Dar nu v-a fost frică să spuneți ce ați spus?

Atunci mi-am dat seama câtă lașitate exista, câtă lipsă de curaj.

Nu știu cât am contribuit eu sau nu, dar după 6 luni s-a deschis mina de la Mașca”.

Ileana Heller, angajată a Fabricii de Sticlă Turda între 1967-1977