Jurnal cinegetic la vulcanizare

            |Oamenii își amintesc că prin fiecare fabrică, prin aproape fiecare atelier era câte un angajat mai ieșit din tipare, bun povestitor, amator de farse sau mare „băncar”. Minciudean era un astfel de personaj. Posesor al unei fantezii ieșite din comun care îi permitea să construiască scenarii fantastice pe care le prezenta cu pretenția că sunt reale, el crea probleme serioase prin toate inteprinderile pe unde muncea. Și asta pentru că ceilalți angajați se adunau roi în jurul lui și-i acultau poveștile, lăsând baltă munca.
            Mai toată lumea îl cunoștea cu numele de Minciudean, dar îi spuneau așa numai prin spate pentru că nimeni nu îndrăznea să-i pună la îndoială poveștile. În rarele situații când, totuși se întâmpla asta, scandal care izbucnea era prea mare. A lucrat cel mai mult la „Comunale”, întreprindere care cuprindea serviiciile orășenești de furnizare a apei, a gazului, canalizarea și transportul în comun, dar a fost angajat și în câteva fabrici din Turda. De meserie era vulcanizator.
            Într-o zi, în atelierul de vulcanizare de la Comunale era înghesuială mare. Oamenii se adunaseră ciopor acolo și nu mai era loc pentru nenorocoșii care rămăseseră pe-afară. Când maistrul a venit ca să-i trimită la muncă, oamenii nu l-au băgat în seamă pentru că Minciudean, în mijlocul lor, își făcea numărul. Iar maistrul a rămas și el în ușă ca să asculte și el. De data asta povestea despre ceva ce i se întâmplase la vânătoare. Pentru că, am uitat să spun, era și mare vânător.
-       Anul trecut, pe la sfârșitul lunii mai, m-am dus și eu la vânătoare. Mi-am pus pușca în spate, m-am suit pe motocicletă și am luat-o pe Valea Arieșului în sus până la Moldovenești. De-acolo pe Valea Dracului, am ajuns în Pietroasa, am trecut de sat, către Hidiș, până la Râturi. Am băgat motocicleta după niște tufe de alun și am luat-o peste deal până dincolo de Fântânile Băginenilor. Știam că locul este o trecătoare a țapilor. Mi-am găsit o ascunzătoare bună sub un cireș sălbatic și m-am pus pe așteptat.
  În atelier nimeni nu mișca, liniștea era atât de mare încât se auzea răsuflarea actorului care se învârtea și pufăia printre spectatori.
- Era frumos afară, era soare, era primăvară așa încât am ațipit. M-a trezit un pas ușor, un pâș-pâș prin iarbă. Am deschis ochiul drept și ce să vezi? Era un țap de toată frumusețea. Bag de seamă că nu-mi încărcasem pușca, accelerează el povestirea, întind mâna ușor după cartușe în cartușieră, dar nimic, era goală. Îmi uitasem cartușele acasă!
            - Și l-ai ratat? Îndrăznește să-l întrebe un tinerel mai proaspăt venit în atelier.
            - Tu să taci din gură, măi mucosule! Ce mă grăbești? Pe tine mă-ta te-o făcut într-o zi sau în nouă luni? Ai răbdare, măgarule! Îl muștrului bătrânul. Ceilalți nu-i luară apărarea tânărului pentru că nu vroiau să-l supere pe bătrân și să piardă povestea
            - Nu te lua după noatinu aista, meștere. Spune înainte, ce-ai făcut! Încercă să-l potolească un sudor cu salopeta găurită în nenumărate locuri.
            Satisfăcut, Minciudean se uită încruntat la cei din dreapta lui, după aceea la cei din stânga, își aranjă basca pe cap și se așeză pe o găleată de tablă întoarsă cu fundul în sus.
-       Cum vă spusei, reluă el povestea, băgai măna după cartușe, dar nimic! Le uitasem acasă. Pfai, ce să fac, ce să fac? Țapu păștea în fața mea de parcă nici nu eram acolo. Și dintr-o dată îmi vine o idee. Ridic mâna dreaptă, culeg niște cireșe, că erau coapte cireșele păsărești, le bag în gură, le mănânc, scuip sâmburii în palmă, îi bag repede în pușcă și ochesc. Când mi se potrivi bine țapul în cătare, poc! poc! Țapu pică în genunchi, dă cu coarnele de două ori în pământ după care se ridică și din trei salturi pe care le face nu-l mai văd. No, asta-i, l-am pierdut, mă gândesc eu.
            Oamenii care ascultaseră povestea se abțineau cu greu să nu râdă și căutau pretexte pentru a se întoarce cu spatele, ba făcându-se că-l ceartă pe un coleg, ba suflându-și nasul, ba observând o cheie de 17-19 care zăcea pe podea.
            - Anul ăsta, tot cam prin mai, reluă Minciudean după o scurtă pauză, era o vreme frumoasă și mi s-a făcut poftă de o vânătoare. Mi-am luat pușca, m-am suit pe motocicletă și hai pe Arieș în sus. Gândindu-mă la una și la alta, am ajuns iar la Pietroasa, la locul meu de pândă, dincolo de Fântânile Băginenilor. Mă așez iar sub cireșul meu și aștept. Cam după o jumătate de ceas de așteptat, apare în fața mea un vulpoi mare, cu o coadă lungă și stufoasă. Dar n-am tras, l-am lăsat să se ducă în treaba lui. După încă un sfert de ceas de așteptare aud iar un foșnet de frunze și un pâș-pâș prin iarbă.  Mă aplec, mă uit printre crengi și ce credeți că văd? Țapul, măi, țapul meu de anul trecut. Crescuse, era mai înalt și mai pogan, era cât un cerb. Și, înalți cât coarnele, din frunte îi crescuseră doi cireși, măi. Doi cireși cu frunze pe ei.
- Extraordinar! Reacționă un mecanic care se sprijinea de perete lângă ușă.          Minciudean se uită spre el, ridică din sprâncene și își lungi buzele. Le-o spusese și pe asta.
            Atelierul se goli repede pentru că oamenii aveau nevoie de aer.|      


Silviu Hidișan, fost angajat (policalificat) al Fabricii de seringi din Turda
 – Industrie Mică și Prestări Servicii

Comentarii