Jurnal cinegetic la vulcanizare
|Oamenii își amintesc că prin fiecare fabrică, prin
aproape fiecare atelier era câte un angajat mai ieșit din tipare, bun
povestitor, amator de farse sau mare „băncar”. Minciudean era un astfel de
personaj. Posesor al unei fantezii ieșite din comun care îi permitea să
construiască scenarii fantastice pe care le prezenta cu pretenția că sunt
reale, el crea probleme serioase prin toate inteprinderile pe unde muncea. Și
asta pentru că ceilalți angajați se adunau roi în jurul lui și-i acultau
poveștile, lăsând baltă munca.
Mai
toată lumea îl cunoștea cu numele de Minciudean, dar îi spuneau așa numai prin
spate pentru că nimeni nu îndrăznea să-i pună la îndoială poveștile. În rarele
situații când, totuși se întâmpla asta, scandal care izbucnea era prea mare. A
lucrat cel mai mult la „Comunale”, întreprindere care cuprindea serviiciile
orășenești de furnizare a apei, a gazului, canalizarea și transportul în comun,
dar a fost angajat și în câteva fabrici din Turda. De meserie era vulcanizator.
Într-o
zi, în atelierul de vulcanizare de la Comunale era înghesuială mare. Oamenii se
adunaseră ciopor acolo și nu mai era loc pentru nenorocoșii care rămăseseră
pe-afară. Când maistrul a venit ca să-i trimită la muncă, oamenii nu l-au băgat
în seamă pentru că Minciudean, în mijlocul lor, își făcea numărul. Iar maistrul
a rămas și el în ușă ca să asculte și el. De data asta povestea despre ceva ce
i se întâmplase la vânătoare. Pentru că, am uitat să spun, era și mare vânător.
- Anul
trecut, pe la sfârșitul lunii mai, m-am dus și eu la vânătoare. Mi-am pus pușca
în spate, m-am suit pe motocicletă și am luat-o pe Valea
Arieșului în sus până la Moldovenești. De-acolo pe Valea Dracului, am ajuns în
Pietroasa, am trecut de sat, către Hidiș, până la Râturi. Am băgat motocicleta după
niște tufe de alun și am luat-o peste deal până dincolo de Fântânile
Băginenilor. Știam că locul este o trecătoare a țapilor. Mi-am găsit o
ascunzătoare bună sub un cireș sălbatic și m-am pus pe așteptat.
În
atelier nimeni nu mișca, liniștea era atât de mare încât se auzea răsuflarea
actorului care se învârtea și pufăia printre spectatori.
- Era frumos afară, era soare, era
primăvară așa încât am ațipit. M-a trezit un pas ușor, un pâș-pâș prin iarbă.
Am deschis ochiul drept și ce să vezi? Era un țap de toată frumusețea. Bag de
seamă că nu-mi încărcasem pușca, accelerează el povestirea, întind mâna ușor
după cartușe în cartușieră, dar nimic, era goală. Îmi uitasem cartușele acasă!
- Și
l-ai ratat? Îndrăznește să-l întrebe un tinerel mai proaspăt venit în atelier.
- Tu să
taci din gură, măi mucosule! Ce mă grăbești? Pe tine mă-ta te-o făcut într-o zi
sau în nouă luni? Ai răbdare, măgarule! Îl muștrului bătrânul. Ceilalți nu-i
luară apărarea tânărului pentru că nu vroiau să-l supere pe bătrân și să piardă
povestea
- Nu te
lua după noatinu aista, meștere. Spune înainte, ce-ai făcut! Încercă să-l
potolească un sudor cu salopeta găurită în nenumărate locuri.
Satisfăcut,
Minciudean se uită încruntat la cei din dreapta lui, după aceea la cei din
stânga, își aranjă basca pe cap și se așeză pe o găleată de tablă întoarsă cu
fundul în sus.
- Cum vă
spusei, reluă el povestea, băgai măna după cartușe, dar nimic! Le uitasem acasă. Pfai, ce să fac, ce să fac? Țapu păștea în fața
mea de parcă nici nu eram acolo. Și dintr-o dată îmi vine o idee. Ridic mâna
dreaptă, culeg niște cireșe, că erau coapte cireșele păsărești, le bag în gură,
le mănânc, scuip sâmburii în palmă, îi bag repede în pușcă și ochesc. Când mi
se potrivi bine țapul în cătare, poc! poc! Țapu pică în genunchi, dă cu
coarnele de două ori în pământ după care se ridică și din trei salturi pe care
le face nu-l mai văd. No, asta-i, l-am pierdut, mă gândesc eu.
Oamenii
care ascultaseră povestea se abțineau cu greu să nu râdă și căutau pretexte
pentru a se întoarce cu spatele, ba făcându-se că-l ceartă pe un coleg, ba
suflându-și nasul, ba observând o cheie de 17-19 care zăcea pe podea.
- Anul
ăsta, tot cam prin mai, reluă Minciudean după o scurtă pauză, era o vreme
frumoasă și mi s-a făcut poftă de o vânătoare. Mi-am luat pușca, m-am suit pe
motocicletă și hai pe Arieș în sus. Gândindu-mă la una și la alta, am ajuns iar
la Pietroasa, la locul meu de pândă, dincolo de Fântânile Băginenilor. Mă așez
iar sub cireșul meu și aștept. Cam după o jumătate de ceas de așteptat, apare în
fața mea un vulpoi mare, cu o coadă lungă și stufoasă. Dar n-am tras, l-am
lăsat să se ducă în treaba lui. După încă un sfert de ceas de așteptare aud iar
un foșnet de frunze și un pâș-pâș prin iarbă.
Mă aplec, mă uit printre crengi și ce credeți că văd? Țapul, măi, țapul
meu de anul trecut. Crescuse, era mai înalt și mai pogan, era cât un cerb. Și,
înalți cât coarnele, din frunte îi crescuseră doi cireși, măi. Doi cireși cu
frunze pe ei.
- Extraordinar! Reacționă un mecanic
care se sprijinea de perete lângă ușă. Minciudean
se uită spre el, ridică din sprâncene și își lungi buzele. Le-o spusese și pe
asta.
Atelierul
se goli repede pentru că oamenii aveau nevoie de aer.|
Silviu Hidișan, fost angajat (policalificat) al Fabricii de
seringi din Turda
– Industrie Mică și
Prestări Servicii
Comentarii
Trimiteți un comentariu