Ursulețul Martinel

|Şi astăzi, când îl auzim pe tata vorbind despre el cu mândrie (eram ,,preşedinte de sindicat pe complex de cale ferată’’), ne dăm ochii peste cap împreună cu mama la auzul titulaturii care îl făcea pe tata atât de fericit, deoarece, sub aparenţa pompoasă se ascunde, de fapt, ceea ce îl definea: iubirea de oameni. Era atât de bucuros că a înfiinţat cantina, chioşcul pentru care obţinea bunătăţi greu de procurat, organiza balul C.F.R. la 6 februarie, etc. Dar realizarea pe care o evocă la sărbătoare este înfiinţarea unei formaţii artistice pentru care a cumpărat instrumentele: orgă, baterie, chitare şi a găsit cântăreţi.

Aflarea chitariştilor este o poveste frumoasă. În blocul nostru stătea la patru o familie cu un băiat, Martin, despre care se ştia că a cântat la Cenaclul Flacăra. Dar tânărul rebel, cam trăgea la măsea şi nu avea un serviciu, spre disperarea părinţilor. Tata a reuşit pentru el o angajare de telefonist, iar pentru aceasta s-a dus în audienţă la consiliul Regionalei C.F.R. Cluj pentru aprobare! Directorul refuza angajările suplimentare, dar tata știa că, de fapt, consiliera acestuia, o frumoasă domnișoară, hotăra ce se face și ce nu. Așa că i-a pezentat acesteia povestea și a obținut un „să vedem ce putem face” care a însemnat aprobarea venită peste câteva zile. În sfârşit aveau chitarist. Şi Martinel a suferit o metamorfoză socială surprinzătoare: mergea cu drag la serviciu, cânta cu şi mai mult drag, s-a însurat, a avut un copil…

Părinţii, mereu recunoscători, îi mulţumeau de fiecare dată tatălui meu că l-a adunat de pe drumuri.

Toţi îi spuneau ,,ursuleţul Martinel’’, pentru că aceasta este fireasca asociere de termeni. În mintea mea este o altă proiecţie şi suprapunere de imagini. Când era pe cale să se nască sora mea, într-o seară, mama pleca la spital şi tata o însoţea, dar cred că nu prea ştiau unde să mă lase. În faţa blocului,  părinţii lui Martinel s-au oferit să aibă grijă de mine: au încercat să mă culce spunându-mi ,,Ursul păcălit de vulpe’’ şi ca material ilustrativ pentru aceasta, mi-au prezentat ursul de pluş, Martinel, dar şi pe fiul Martinel care avea vreo 20 de ani şi eu patru. Fie că este vorba de unul sau de celălalt, peste amintiri domneşte acelaşi sentiment: duioşia caldă a confuziei. Chitaristul e mort. Ursul supravieţuieşte?

Adela Stan, profesoară de limba și literatura română|