Umiliți și veseli

|În comunism oamenii au găsit diverse strategii de supraviețuire. Agregarea în mici grupuri sociale în care să se simtă protejați și recursul la poantă și banc au fost unele dintre acestea.
„În fabrică obișnuiam să facem câte o masă cu ocazia zilelor de naștere, când se căsătorea un copil, când botezau un copil, la tăiatul porcului- în mod deosebit. La aceste ocazii, în afară că se aducea un pahar de țuică, apoi un platou cu prăjituri sau cu sandvichuri, dar astea mai rar că sărăcia era mare, un pahar de vin, se considera deosebit de elegant, de nobil ca cel care făcea oficiile pregătirii acelei mese să dea un pachet de Marlboro sau Kent. Era foarte umilitor, chiar dacă nu fumam, luam și eu o țigară și o duceam acasă în ideea că dacă îmi vine cineva în vizită pot și eu să-l servesc cu o țigară Kent sau Marlboro. Mai făceam rost de astfel de țigări de la șoferii nemți de tiruri care veneau după marfă în fabrică. Era foarte umilitor să iau eu țigara de-acolo și să o dau unui musafir, nu? Dar așa făceam toți. 
Făceam și eu parte dintr-un colectiv de muncă, aveam un coleg aproape de pensie, un familist convins, un domn serios, un om desăvârșit la locul de muncă. Îl chema Ion. Acest om făcuse 11 ani de lagăr la ruși, dar nu a povestit niciodată cum a fost acolo, cât a fost de greu sau de-astea. În schimb ne-a povestit că ceea ce l-a ținut în viață, i-a ridicat moralul, au fost glumele, ironiile. Alții le făceau la adresa lui, el le făcea la adresa altora. Era un om foarte vesel, asta am admirat întotdeauna la acest om.
Ion își serba ziua în luna ianuarie, de Sfântul Ion. Și venea la el un alt coleg, din altă colectivitate, un domn înalt, un familist deosebit de bun. Îl chema Aurel. Aurel ăsta era cam hămesit pe mâncare și când venea la întâlnirile astea înfuleca la prăjituri, bea un pahar de țuică, un pahar de vin... Zicea că trebuie să mănânce că-i gratis. Era alt semn al umilinței la care am fost supuși, eu așa gândesc.
Spre deosebire de noi, Aurel își fuma acolo țigara Kent sau Marlboro. Pe noi, majoritatea femei, ne cam deranja asta. Ion ne-a zis că-l dezvață el de acest obicei, dar nu ne-a spus ce are de gând să facă.
Când a venit data următoare, Aurel s-a lăfăit pe un scaun, a băut un pahar-două, a mâncat prăjituri... După aceea a zis:
-       Măi, ce-aș fuma o țigară!
Ion zice:
-       Scuză-mă, te rog! Am uitat de țigări, dar uite-acuma te servesc.
Și a scos un pachet desfăcut de Kent cu o țigară ieșită un pic afară.
-       O, Ioane, ești grozav ca întotdeauna, a zis Aurel.
Și-a aprins țigara și cu multă poftă a început să tragă un fum, încă unul, să
facă rotocoale ... Noi, nu știu de ce, ne uitam la el cum fumează. Și la al treilea fum, poc! țigara i-a explodat.
Ne-am apucat de râs, dar Ion, foarte serios, îl întreba pe Aurel ce a pățit, ce s-a
întâmplat...
Aurel s-a prins că Ion l-a păcălit și i-a zis:
-       Du-te dracului, tu mi-ai făcut-o asta! Și a plecat din birou.
Aurel nu a mai fumat nici-o țigară când a venit de atunci înainte.
Acuma trebuia să-i plătească moneda. În același an, la o altă sărbătoare de-asta, Aurel zice:
-       Măi, am fost la un botez și s-au făxut acolo glume, una mai bună decât alta. De exemplu, numai unul a putut să țină o monedă pe frunte și să o bage după aceea într-o pâlnie fixată la brâu. Ce părere aveți de-asta?
-       Eu cred că aș încerca asta, zice Ion.
Fac ei rost de o pâlnie pe care o fixează sub cureaua lui Ion, iar Aurel îi potrivește moneda pe fruntea capului înclinat pe spate. Dar în timp ce-i potrivea moneda, îi turna vin în pâlnie.
Deci oamenii erau veseli, făceau haz din necaz chiar și în acele vremuri în care eram umiliți foarte crunt”.

Ileana Heller, angajată a Fabricii de Sticlă Turda între 1967-1977|


Comentarii