Strungul zburător

            |„Arpi Me” era colegul meu de la Industrie Mică și Prestări Servicii. Era o făbricuță pe strada Șuluțiu, unde-i acum Rusalca, cu vreo 100 de angajați. Mama lui Arpi era șefă de echipă, iar Arpi era lăcătuș. Și cum se tot legau femeile de Arpi (că majoritatea erau femei acolo) că se ocupă numai de ciubucuri și nu muncește pentru fabrică, a trebuit să intervină mama lui care ne-a spus: „Tu să n-ai treabă cu Arpi me!” Și de atunci toți îi ziceam Arpi Me.
Făceam acolo seringi, pe care le trimiteam către tot felul de spitale. Cei de la Fabrica de Sticlă ne turnau tuburile, cam de 2 metri, iar noi făceam toate operațiile până ajungeam la produsul  pe care îl folosea tanti doctor să dea injecție. Dar toate operațiile se făceau foarte rudimentar, mă umflă râsul azi când mă gândesc ce tehnologie foloseam. De exemplu, ca să tăiem tuburile la dimensiunea cerută, făceam niște discuri din tablă și le montam pe un fel de circular. Tuburile trebuiau finisate și calibrate ca să intre pistonul, să nu dea substanța injectabilă în spate… Pentru asta, confecționam un fel de dornuri pe care le montam pe niște mașini care le învârteau. Angajatele luau tubul de sticlă în mână și îl finisau pe dornul ăla folosind carbură de siliciu și o pastă. Dacă strângeau un pic mai tare de tub, se crăpa, iar femeia se tăia la mână. O grămadă de accidente se produceau din cauza asta. Și tot așa, angajata lua pistonul, care era deja calibrat și îl băga în tub. Dacă nu funcționa bine, mai finisa tubul cu dornul, iar încerca, tot așa până când credea că este bine.
          Într-o bună zi, noi aveam de făcut niște stative pentru tuburile de seringi. Tăiam din fier-beton de 6 mm niște bucăți lungi de 50-60 de cm, pe care le sudam în poziție verticală, iar angajatele puneau pe astea tuburile de sticlă ca să le bage la ars după ce le făceau gradațiile. Aveam un colac mare de fier-beton pe care trebuia să-l îndreptăm cu ciocanul. Numai că apare Arpi Me cu idea genială de a îndrepta fierul cu ajutorul strungului. Foarte bine! am zis noi. Leagă el un capăt al firului de fier-beton de un tei, în curtea fabricii, iar celălalt capăt îl aduce, pe geam în atelier, până la strung. Era un strung Rangheț așezat pe un postament de beton, dar nu era prins de podea cu șuruburi. În universalul strungului Arpi Me a prins o bucată de fier cu o gaură în ea, a băgat fierul beton acolo și a dat drumul strungului, pe viteză mică, să învârtă piesa. În felul ăsta, se răsucea fierul-beton pe bucata de fier prinsă în universal și se întindea. Sigur, pierdeam 2-3 metri de fier-beton, dar nu mai băteam cu ciocanul toată ziua.
Cum ziceam, Arpi Me a dat drumul strungului, și a ieșit în curte să controleze cât de bine se îndrepta fierul-beton. Și se-aud, brusc, geamuri sparte și Arpi Me se trezește cu strugul în curte. Ce se întâmplase? Nefiind prins în podea, strungul s-a deplasat de pe poziție, pe măsură ce răsucea fierul-beton pe piesa din universal, s-a lovit prima dată de geamuri, le-a spart, după care a dărâmat peretele și a ajuns în curte. Și peretele ăla era făcut din cărămidă pusă pe cant, erau niște construcții improvizate.
          Ce era să facem, ne-am adunat mintenaș toți mecanicii și lăcătușii (eram vreo șapte în total), am luat niște pari, răngi de fier și „Heirup!” l-am băgat înapoi în fabrică. Am făcut niște mortar și rapid am făcut peretele la loc. Deci, noi dărâmam și construiam fabrica la comandă!
          Făbricuța noastră a rezistat cum a rezistat până au apărut seringile din plastic. Cred că la Arad a apărut primul producător de seringi de unică folosință, iar noi nu am mai avut piață de desfacere, nu mai cumpăra nimeni seringi din sticlă. Așa că, încet-încet, ne-am împrăștiat de acolo, care pe unde am găsit de lucru.|

Silviu Hidișan,
fost angajat (policalificat) al Fabricii de seringi din Turda – Industrie Mică și Prestări Servicii

  

Comentarii